"Îmi iubesc chiar şi eşecurile.... am muncit la ele"
...de Larisa Ionescu
- Maestre Mitică Popescu, în ce spectacole veţi apărea în noua stagiune a Teatrului Mic, şi cum resimţiţi această perioadă de criză, extrem de dificilă şi pentru marii noştri actori?
- Eu m-am pensionat în luna mai, şi în această situaţie grea prin care trec şi instituţiile teatrale ar trebui să fiu doar colaborator, cred. Nu mai sunt angajat la Teatrul Mic, dar joc în "Desculţ în parc", spectacol care a fost al Teatrului Mic, şi un impresar l-a cumpărat. Mai realizez în continuare emisiunea "D'ale lui Mitică" la TVR2, care a împlinit 10 ani, cu o echipă foarte frumoasă, oameni minunaţi cu care mă înţeleg, deşi nu e o echipă foarte mare, dar suntem cu toţii prieteni.
- Vorbeam despre criză în domeniul artistic. Cum vă afectează şi cum speraţi să se rezolve?
- Nu ştiu cum se va rezolva, dar nu cred că poate să rămână aşa, pentru că n-ai cum să faci trupă, nu poţi să faci dintr-o filarmonică o trupă de big band, ca a radioului. O filarmonică e o instituţie sacră, trebuie să aibă viori, suflători, timpanişti.... Poate îl suspendăm şi pe dirijor, cu atâta economie!
- V-aţi gândit că poate aţi ajuta intrând în politică, aşa cum au făcut unii colegi de breaslă ai dvs.?
- Nu. Cu toate că şi mie şi regretatei mele soţii (marea actriţă Leopoldina Bălănuţă - n.r.) ni s-a propus aşa ceva, cu nişte ani în urmă, rămân la părerea că pentru orice lucru trebuie să te pricepi. De altfel, majoritatea actorilor nu s-a apucat să facă politică. Actorii trebuie să fie ai tuturor şi ai nimănui, nu poţi să joci pentru un partid sau pentru un singur spectator.
- Cum vi se par aşa-zişii artişti promovaţi acum de televiziuni şi presa tabloidă?
- Eu ştiu că noi suntem actori, dar artişti sunt băieţii şi fetele dezbrăcăţele care cântă, după au învăţat să facă playback. Toţi din această zonă spun că ar fi artişti. Profesia noastră este actoria, noi nu ştim să punem ţiglă pe casă, nici să punem termopane, ne-am pus în folosul acestei meserii, dacă ne-a hărăzit Dumnezeu cu acest har. După părerea mea, un artist poate fi şi un zugrav, prin ceea ce face cu talent în profesia lui..
- Da, dar actorii sunt în primul rând artişti.
- Ştii ce este trist? Că nu mai îmi pare rău că nu sunt tânăr. Privesc atent ce se întâmplă în jurul meu, sunt realist, şi nu sunt nici optimist, nici pesimist. Nu văd cum poate să trăiască un actor bugetar cu salariul trunchiat cu 25 la sută !Din nefericire, cei ca noi n-au ce face în altă ţară, poţi juca doar în locul în care te-ai născut ; afară au fost colegi care s-au mulţumit doar cu nişte rolişoare. N-au jucat "Naşul" sau "Hamlet", fiindcă aceste extraordinare partituri noi nu le putem face decât în limba română.
- Cu o carieră uriaşă, mai ţineţi minte numărul personajelor de teatru şi film cărora le-aţi dat viaţă? Care vă sunt cele mai dragi?
- N-am numărat, şi mi-au fost dragi toate, au făcut parte din fiinţa mea, şi cel mai drag rol mi-e cel mai recent ; îmi iubesc chiar şi eşecurile, fiindcă am muncit la ele (zâmbeşte - n.r.).
- Sunteţi un maestru al scenei şi al marelui ecran caracterizat, în particular, de o mare modestie şi discreţie. Vă sunt suficiente recunoaşterile în premii şi bani pe care le-aţi primit până acum?
- Am primit puţine şi n-am fost un apropiat al celui care a oferit şi banii. Eu mă simt bine la mine în casă, sunt mai solitar. Ca să fii în atenţia lor trebuie să stai pe lângă ei, or, eu nu prea ştiu să zâmbesc la comandă...
- Privind retrospectiv, trăiaţi mai bine până în ‘89 decât astăzi?
- Chiar în perioada comunistă, deşi oamenii veneau la spectacole cu mănuşi, cu căciuli, erau săli arhipline, sigur că şi noi sufeream de frig, fiindcă nu poţi să joci în cojoc în fiecare seară, aşa cum s-a întâmplat ani de zile înainte de 89. Pe urmă a fost o perioadă, imediat după Revoluţie, în care n-au mai fost săli arhipline, iar acum a revenit lumea la teatru, fiindcă oamenii s-au plictisit de televizor, cunosc perfect toţi oamenii politici, ştiu ce spun, le-au învăţat discursul, le ştiu şi averile nedeclarate, şi sejururile în străinătate, le-au văzut şi casele în care locuiesc. Mă întrebai dacă trăiam mai bine atunci. Depinde. Dar nu propun nimănui să cumpere tacâmuri de peşte, să mai prindă timpuri ca acelea. Sigur că era mai bine că eram mai tineri, dar pentru oameni e bine că Dumnezeu lasă uitarea. Atunci, se primeau case, unii se făceau că muncesc, dar au fost nişte vremuri în care exista cenzura, şi veneau de la partid miniştri la vizionări, de exemplu la "Matca" lui Marin Sorescu, în care am jucat, au fost 13 vizionări, iar la una a venit Dumitru Popescu Dumnezeu, tizul meu, care a zis până la urmă "Daţi-i drumul!". Exista atunci cenzura politică, dar şi astăzi ar trebui să fie una la ceea ce se întâmplă pe posturile de televiziune. Câte aberaţii vedem ! Şi mă întreb : câţi profesionişti adevăraţi sunt la tv?
- Poate fiindcă asta vor tinerii...
- Aşa fiecare om ar fi fericit să rămână mereu în clasa întâi. Dar trebuie să ai grijă la rolul educaţional, iar dacă medicul se chinuie cu bisturiul, noi în teatru ne chinuim ca spectatorul să iasă mai sănătos pshic după un spectacol.
- Sunteţi un credincios?
- Sunt credincios, dar chiar dacă nu merg des la biserică, cred în Dumnezeu, n-am întârziat să cer şi am convingerea că sunt ajutat.
- Gândindu-ne cu tristeţe la dispariţia prematură a soţiei dvs., Leopoldina Bălănuţă, şi a prietenilor dvs. Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică, consideraţi că această profesie, de actor, consumă mai mult ca una obişnuită, şi care ar fi antidotul pentru a rezista?
- Sunt emoţiile care consumă. Ducându-vă la Cimitirul Bellu o să vedeţi o "trupă a lumii de dincolo" şi o să observaţi că majoritatea au murit la 60-62 de ani. Iar antidotul e că meseria asta trebuie să-ţi placă, să-i mulţumeşti lui Dumnezeu că ţi-a dat talent, fiindcă talentul nu se învaţă, e de la El. Şi e un lucru minunat să poţi să fii actor şi să vezi ieşind din sală oameni fericiţi, chit că după aceea rămâi singur, transpirat sau răcit, dar mie mi-a plăcut mult meseria asta în ciuda necazurilor.
Printează
Trimite prin Email
Trimite pe Y!m
Salvează