“Talentul, munca şi şansa te fac actor”!
...de Larisa Ionescu
- Domnule Emil Hossu, aveţi o filmografie de invidiat, dar şi roluri de teatru cărora probabil nu le mai ştiţi numărul. Ce v-a ajutat cel mai mult în carieră?
- Contează foarte mult talentul şi munca, dar şansa este importantă, aş zice, în proporţie de 80%. Adică întâlnirea cu un rol care să te poată exprima atunci când nu ai încă tehnica actoricească. Şi am avut această şansă.
- Aveţi în palmares multe roluri de bărbat cuceritor, cum ar fi în filmele "Bună seara, Irina" sau "Vară sentimentală". Cu ele aţi adunat multe admiratoare...
- Rolurile de june-prim nu le-am iubit deloc. Eu nu sunt ceea ce se cheamă un bărbat frumos. Am un nas borcănat şi nişte degete mai boante. Am apucat doar pe un culoar pe care, culmea, m-am şi lansat.
- Sunteţi căsătorit de 14 ani cu actriţa Catrinel Dumitrescu, care vă este parteneră la Teatrul Nottara, şi alături de care aţi făcut, printre altele, un mare succes teatral: spectacolul de dragoste "Doi pe o bancă". Ce apreciaţi cel mai mult la dumneaei?- Am şi dragoste, şi respect petru Catrinel. Nu le-am cântărit. Dar ştiu foarte bine că avem nevoie unul de celălalt. Relaţia noastră a început în nişte evenimente foarte tulburi. Dar tot o iubire a lui Dumnezeu s-a întors înspre noi şi ne-a dat voie, fără să dăm din coate, să plutim surprinzător de senin peste nişte urâţenii înconjutătoare.
- Aveţi copii?
- Eu am un băiat din prima căsătorie, Dan. M-am căsătorit prima oară la 34 de ani, fiindcă mi-a plăcut să zburd prin viaţă...Eram un tată bun, îşi duceam fiul la patinaj, la schi, mă amuza să stau cu el pe terenul de tenis. Poate şi din cauza divorţului, mai târziu, relaţia dintre noi s-a rupt. Probabil că vocaţia pe care credeam c-o am, de tată, n-a existat niciodată. Am încercat să fim prieteni. Mi-a scăpat ceva şi nu pot să mă laud că am o reuşită din acest punct de vedere. Lui Catrinel îi lipseşte foarte mult un copil. Din păcate, toate trebuie făcute la vremea lor. A pierdut o sarcină, la şase luni. A marcat-o foarte tare. Iar noi, practic, am luat-o de la zero. Au trecut câţiva ani până ne-am dat seama că suntem făcuţi unul pentru celălalt. Acum însă Catrinel are foarte mulţi copii, pe studenţi care o iubesc. Are un băiat minunat care s-a stabilit în Olanda şi ne scrie cu atâta dragoste, încât i-am zis: "Copilul tău e mai adevărat decât al meu".
- Dar n-aţi fost scutit de probleme...
- Am avut multe accidente. În 1986, am picat cu avionul. Am scăpat datorită stwardeselor. Prietenii glumesc pe seama mea: "Cu Milu nu mergem nicăieri. Dacă e să se întâmple ceva, scăpăm"...
- Ce nu vă place la oamenii din jurul nostru?
- Nu agreez falsitatea şi minciuna, pe care, din păcate, le întâlnim tot mai des. Nu vreau să-mi consum energia pe care o mai am pentru a-i corecta, fiindcă tot n-aş reuşi. Oricum, aceste lucruri mă dezamăgesc şi-mi creează un sentiment de lehamite. E foarte multă falsitate în multe domenii, foarte multă minciună. „Nu vreau să devin patetic. Profesia pe care o fac e una de orgoliu, or, asta nu înseamnă un orgoliu păcătos în care nu accepţi dialogul, ci din contră. Nu obstrucţionează ceea ce înseamnă talent, ci îl îmbogăţeşte. Disponibilitatea la un dialog continuu creează o senzaţie plăcută. Agreez exact opusul, sinceritate, generozitate, lucruri care mi-au susţinut moralul în perioadele grele.
- Aţi avut modele în viaţa de actor?
- Ce şansă extraordinară am avut să lucrez cu Amza Pellea, cu George Constantin! Aceşti actori mi-au fost mentori nu doar profesional, ci şi ca mod de a-i privi pe colegii mai tineri. Primul alături de care am jucat la Nottara a fost George Constantin. Niciodată n-o să uit repetiţiile. Era fascinant, neasteptat. Era perfect autentic, înzestrat cu o rară capacitate de a crea momente intens emoţionale. Juca roluri de mare anvergură, deşi în viaţă era un om extrem de timid. În zilele noastre devine tot mai greu să înţelegi ceva din relaţiile oamenilor care ar trebui să creeze modele pentru societate. Uneori, poate suntem priviţi chiorâş şi faptul că lumea întoarce capul când ne vede pe stradă nu înseamnă că ne si admiră, ci doar că ne cunoaşte. De aceea trebuie să fim atenţi să rămânem utili societăţii, pentru că teatrul este o stare perenă fără de care omenirea nu poate înainta. Dacă-l răsfoiesc pe Shakespeare observ ce imensitate filosofică degajă opera lui şi acum după 500 de ani; aşa că mă întreb: cum să nu fiu în slujba lui?
Printează
Trimite prin Email
Trimite pe Y!m
Salvează