Între noi, cei de ieri, de alaltăieri, de…
...de IOAN TALPEŞ
Când a murit străbunica mea, Ioana Talpeş, zisă „Ioana a lu’ Burcu”, am simţit pentru prima dată că pierdusem ceva din mine, aproape fizic.
Se stinsese, la 86 de ani, într-un accident pe cât de banal, ca urmare a unei căderi pe scări – pe atât de programat, aproape determinat, ce mă face şi astăzi să cred că a făcut parte din acele chemări care, în final, ne sunt destinate fiecăruia dintre noi. (exact când deschidea uşa dinspre bucătărie, spre trepte, patrunsprezece, ce duceau în curte, s-a întrerupt curentul, pasul fiindu-i fatal.)
Reuşind, cu dificultate - împreună cu Maria, bunică şi mamă – să o aducem în dormitor (aşa am aflat cât de greu poate fi un trup chiar şi dacă cântăreşte doar 50 de kg) am rămas să o veghez ţinând, cu mâinile împreunate, lumânarea împletită în trei, din ceară de albină, pe care şi-o pregătise singură şi pe care o mângâia aproape în fiecare seară, mai ales în ultima vreme.
Mi-l amintesc pe fratele meu Gogu – nu ca astăzi, George – cocoţat pe perine, uitându-se la mine, cu ochi bulbucaţi, stupefiaţi şi la fiinţa care se stingea, aproape umil, iluminându-şi faţa pe neobservate. Şi deodată – am auzit ceva, ca o tânguire de scăpare de suflet, însoţită de o boare ce a făcut lumina întreită să se cutremure ca în faţa unei „pale” de vânt incredibil de puternică şi de mângâietoare în acelaşi timp.
Dacă n-aş fi auzit zbuciumarea ferestrelor, închise în noapte de martie, nu m-ar fi surprins poate atât de mult tremurul aproape fulgerat al lumânării, împletită în trei, din ceara de fagure de albine şi – poate – nici mângâierea profundă şi caldă pe care am simţit-o pe obraz.
Şi astăzi, după 55 de ani de la acel moment, trăiesc aproape material perceperea forţei „sufletului” străbunicii mele, eliberându-se dintr-un trup ce nu cântărea 50 de kg.
Când bunica mi-a spus că acea zbatere material – imaterială a ultimei expirări era chiar „sufletul eliberat” pentru a se duce – în mod sigur – la Dumnezeu, am înţeles şi sensul expresiei „a fost un suflet mare, adevărat”.
Aşa de mare şi de adevărat i-a fost sufletul încât chiar şi la doi ani după moartea sa, într-un vis zbuciumat al bunicii, preocupată de prăbuşirea imediată a casei în urma unui violent cutremur - petrecut în vis, bineînţeles – i-a arătat ghemul de aţă cu care putea să „lege” acoperişul şi să oprească prăbuşirea.
La nedumerirea nurorii, care, de doi ani preluase controlul casei, şi încă nu cunoştea toate subtilităţile şi secretele dăinuirii unei familii – lumi ce-şi număra sute de ani de existenţă – şi nu putea să creadă că un fir de aţă roşie de lână poate să oprească prăbuşirea unei case, chiar şi în vis, i-a răspuns cu duritate.„Nu-i aţă, proasto! Ghemul acela este Ioan, el o să lege şi o să ducă această casa mai departe.”
Când am aflat visul povestit de bunica – mama Maria a lu’ Burcu - îmi amintesc că mă aflam în înalta demnitate de comandant de detaşament de pionieri, revoltat împotriva tuturor concepţiilor retrograde, mic burgheze, ce încercau pe la acea dată conştiinţele părinţilor.
În noi, cei născuţi după…, se concentrau nădejdile unui viitor luminos, al unei adevărate democraţii care urma să înlăture toate sechelele unui capitalism retrograd ale unei burghezo-maşierimii retardate şi trădătoare!
Părea, ca o încercare de prelungire a unei captivităţi materiale prin invocarea unei autorităţi spirituale ce-mi însoţise toate escapadele unei copilării plină de harurile unei lumi petrecută în slujirea „celor zece porunci”.
Acum, la aproape 55 de ani de la acele trăiri îmi dau seama că bunica – mama Maria – m-a înfăţişat, cu acel vis, în faţa autorităţii supreme reprezentată de străbunica Ioana, mama bunicului Moise. Astăzi, pe locul ei din „cuină”, mă simt de parcă n-aş mai fi eu, cel de acum. Eram, se pare, încă de pe atunci, fiul ei natural.
Printează
Trimite prin Email
Trimite pe Y!m
Salvează