Ioan Talpeş: “Proprietarul Petromidia n-a fost niciodată o firmă românească, din România!"
...de Radu Moraru, emisiunea Naşul
Magistraţii Tribunalului Bucureşti au amânat din nou dosarul Rompetrol - în care Dinu Patriciu este judecat pentru infracţiuni economice-, deoarece a fost pierdut un rechizitoriu. Sunt aproape trei ani de când acest dosar stă prin instanţă. Acum, mai mult decât oricând, nebuloasa care înconjoară privatizarea Rompetrol şi cumpărarea rafinăriei Petromidia este o temă aprinsă de discuţie. Şi nu oricum. Cu date şi informaţii certe; cu opinii pertinente venite de la Generalul Ioan Talpeş, fostul şef al SIE şi şef al Administraţiei Prezidenţiale. Domnia sa a dezbătut acestă temă la B1TV, în emisiunea “Naşul”, moderată de apreciatul Radu Moraru.
Ioan Talpeş: Bună seara dumneavoastră şi telespectatorilor dumneavoastră.
Radu Moraru: Telespectatorii noştri ştiu că v-aţi ocupat de dosarul Rompetrol, aţi încercat de unul singur, în anumite momente, să arătați nişte adevăruri în ceea ce priveşte privatizarea Rompetrol.
Ioan Talpeş: Eu m-am ocupat de nişte informaţii pe care n-am putut să nu le iau în seamă, informaţii care au ajuns la președinția României; adresate președintelui Ion Iliescu şi mie. Era vorba de lucruri incredibile.
Vorbind cu persoana purtătoare de informaţii - şi persoana aceea va trebui odată dezvăluită pentru că este un personaj deosebit - este nu numai o inteligenţă extraordinară ci, în același timp şi o capacitate în materie de fiscalitate în România şi un om foarte onorabil chiar dincolo de aşteptările din ziua de astăzi.
Radu Moraru: E un om cunoscut?
Ioan Talpeş: E cunoscut de unii, mai puţin cunoscut de alţii. Nu vreau să intru în amănunte; ar însemna pentru el o situaţie pe care nu cred că este în măsură s-o administreze la ora actuală. Acest personaj a venit la mine şi a început să-mi spună cu acribia profesionistului şi prezentându-mi tot felul de probe. I-am spus: Domnule, înţelege că nu la mine trebuie să vii cu astea, nu eu sunt cel care poate face ceva; eu nu fac parte din guvern, eu sunt şeful administraţiei prezidenţiale. Şi atunci mi-a spus... Se vorbeşte peste tot că... dacă dumneavoastră nu vă implicaţi, nimeni nu o va face şi eu vă garantez acest lucru. Am dat drumul la asemenea materiale, până acum, de trei ori. Nimeni nu răspunde, ba chiar sunt tot felul de ameninţări la adresa mea. Aşa a pornit toată această chestiune. Vă mărturisesc că, şi în condiţiile respective mi-a venit greu să cred ce am văzut acolo. Atunci, am organizat eu o mică echipă împreună cu unul dintre colaboratorii mei; i-am spus să se ducă şi să cerceteze pe teren, să vadă dacă e aşa. Omul s-a dus, nu se fac aşa de uşor astfel de cercetări; colaboratorul meu era şi el abilitat, iar după două săptămâni s-a întors şi mi-a confirmat pe deplin, ba chiar a adus şi nişte documente suplimentare vis-à-vis de desfăşurarea unor lucruri de neimaginat. I-am cerut să-mi facă un documentar. Mi-a făcut un documentar pe care l-am prezentat preşedintelui Ion Iliescu. Preşedintele, la prima variantă, n-a crezut nici el. Domnul Iliescu m-a chemat la el şi mi-a spus să cercetez serios chestiunea; Nu se poate să fie aşa! Din nou am reluat analiza, am rechemat persoana respectivă, am rechemat alte persoane şi… până la urmă nu ne ieşea decât ceea ce se pornise iniţial, de la informaţiile primare.
Radu Moraru: Care erau – ne puteţi face un scurt rezumat – primele două, trei chestiuni care v-au şocat? Asta ca să facem acest istoric şi apoi să ne întoarcem la ce avem astăzi.
Ioan Talpeş: Mă şocase faptul că.... Sunt unul dintre cei care urmăresc media, am ştiut că la Constanţa s-a produs un scandal enorm - în vara anului 2000- pe licitaţia Petromidia; şi că licitaţia a fost câştigată de o firmă turcească – Akmaya – la o sumă de aproximativ 280 de milioane de dolari. Mie, mărturisesc faptul că mi se părea puţin 280 de milioane, plus toate datoriile pe care Petromidia le avea la statul român.
Radu Moraru: Asta nu era în 1997?
Ioan Talpeş: Nu, precis era în anul 2000... Pe fondul acesta, în toamnă, în septembrie s-a declanșat un alt scandal. Un reprezentant al firmei respective a fost „prins” când vroia să scoată din ţară nişte documente secrete privind Petromidia. Deci, firma respectivă câştigase licitaţia. În mod normal devenise proprietar al Petromidiei; în mod normal avea chiar dreptul să aibă acces la documente de genul acesta. Pentru că fusese concurent şi trebuia să ştie ce cumpără şi ce plăteşte. Ei, nu am prea înţeles cum de s-a putut lansa un asemenea scandal. Dar... s-a lansat! Dacă vă uitaţi în presa de la data respectivă, veţi vedea că n-a fost ziar care să nu preia chestia asta: cu turcii care ne jefuiesc din nou, cu bajbujuci etc.
Radu Moraru: ...Şi respectivele documente pe care le cumpărase, de fapt, prin privatizare...
Ioan Talpeş: Prin privatizare, exact! A urmat scandalul: băgaţi la răcoare, etc... până când, am aflat eu după aceea, reprezentanţii firmei au fost obligaţi să renunţe la contract. Astfel, contractul a fost asumat pe şest de o mare firmă românească – Rompetrol - chiar la sfârşitul anului, în momentul în care se făceau transferurile de putere dintre fostul guvern CDR şi cel care câştigase alegerile, respectiv PSD. Pe fondul acesta, fostul prim ministru – Mugur Isărescu - n-a semnat contractul, dar a negociat această chestiune. Nu ştiu dacă domnia sa, personal, era informat despre ce se întâmplă. Cert este că, venirea domnului Năstase a dat credit acestui Rompetrol care a achiziţionat Petromidia cu 51 milioane de dolari.
Radu Moraru: Adică, practic Rompetrol, faţă de acele 280 milioane de dolari oferiţi de Akmaya – a venit cu 51 milioane de dolari, plus datoriile. Deci, cu o ofertă de cinci ori mai mică decât cea a turcilor !
Ioan Talpeş: Plus datoriile despre care se spunea că le-ar avea... În acelaşi timp mai era prevăzut – şi acest aspect va trebui analizat odată - ca Rompetrolul, firma care achiziționa Petromidia, îşi lua angajamentul că va moderniza nişte instalaţii, că va face investiţii şi că va menţine pentru o perioadă de timp un număr de angajaţi. Ce a fost de la început dubios în această chestiune: se spunea că este o firmă românească. De fapt, era o firmă, în scris, anulată. Proprietarul Petromidiei - de fapt şi de drept - nu a fost niciodată al unei firme româneşti ... în România.
Radu Moraru: Deci, Rompetrol doar numele îl avea românesc...
Ioan Talpeş: Rompetrol şi-a creat o altă variantă în Olanda, Rompetrol rafinare. Au fost vreo şapte combinaţii care au fost transferate şi prin Elveţia cu scopul – s-ar putea să mi se demonstreze, eu sunt un neştiutor în materie!- să acopere mutaţiile care au avut loc la început, la felul cum să fie administrată Petromidia.
Radu Moraru: Ce relevanţă are pentru telespectatori că avea sediul în Olanda? Vă referiţi la fiscalitate, la taxe şi impozite?
Ioan Talpeş: Sigur că da! Este vorba de taxe, este probatoriu la dosar faptul că Rompetrolul – cel care a cumpărat Petromidia - a plătit bani din datoria libiană pe Rompetrolul care fusese achiziţionat la o sumă aproape derizorie, în condiţiile în care Rompetrol, firma celebră de stat, care făcea înainte de 1989 toate lucrările din afară, foraje, exploatări, avea un patrimoniu imens. Dacă cineva s-ar uita – cu adevărat - numai imobiliarul care a rămas de la acel Rompetrol valorează foarte mult; Prin comparaţie, veţi vedea că suma cu care a fost cumpărat... a fost de neimaginat, incalificabilă!
Radu Moraru: Acum o întrebare. Rompetrol a fost cumpărat pe nimic, numai în clădiri valora foarte mult, Rompetrol a încasat o creanţă din Libia în valoare de 80 de milioane euro, iar din aceşti bani 50 de milioane s-au dus către statul român pentru Petromidia...
Ioan Talpeş: Atenţie, creanţa din Libia era tot a statului român!
Radu Moraru: …Nu era pentru Rompetrol!
Ioan Talpeş: Domnule Moraru, Rompetrol nu a fost o firmă particulară. Nimeni n-a vândut-o…
Radu Moraru: Dar când a cumpărat-o…şi aici intervine Patriciu, când a cumpărat Patriciu de la stat, creanţa Libia...
Ioan Talpeş: Creanţa libiană, nu. Nu a cumpărat şi creanţa Libia. Este chiar declaraţia primului ministru Văcăroiu care a spus : creanţa nu are nimic de-a face cu Rompetrol!
Radu Moraru: Poate a spus...dar în realitate! Vă dau un exemplu: Atunci când cumperi o firmă, o cumperi cu active şi cu pasive.
Ioan Talpeş: Bun! Atunci dumneavoastră cumpăraţi cu 3 milioane... 80 de milioane ... certificaţi şi garantaţi?
Radu Moraru: Cine-i de vină, aici este toată povestea! Prostul care doar atât cere sau deşteptul care a cumpărat cu 3 milioane cele 80 de milioane?
Ioan Talpeş: Aici dumneavoastră aveţi o logică foarte clară. Ea ar răspunde la multe din cazurile născute în România!
Radu Moraru: Eu vă răspund! Atunci când cu 3 milioane cumperi 80 de milioane, poate să fie ori corupţie, ori…ca să gândim rotund…
Ioan Talpeş: Aranjament...
Radu Moraru: Vă dau un exemplu: să-mi spună mie, cineva, că avem o creanţă în Iran, ăştia care tot dau declaraţii că fac bombe şi nu mai ştiu ce tot fac; Domnule, eu cred că din Iran nu putem să recuperăm creanţa aia!
Ioan Talpeş: Aţi văzut despre ce este vorba! Acum s-a extins un anumit proces care urmăreşte creanţa din Libia. Eu eram pe vremea aceea, întâmplător, şeful Serviciului de Informaţii Externe. SIE cunoştea perfect această chestiune privind creanţa Libia.
Radu Moraru: A şi avertizat!
Ioan Talpeş: Nu numai că ştia perfect despre ce este vorba, dar a şi făcut demersuri pentru recuperarea creanţei. Cheltuielile statului- fost socialist- în Libia, ajunseseră la aproape 600 milioane de dolari. Or, era evident că cineva aranjase blocarea afacerii pentru a elimina intruziunea românească de pe piaţa libiană. Pentru că, nimeni nu a mai dat bani pentru a se continua cercetările, săpăturile, forajele. Asta... în pofida faptului că existau documente care certificau pe deplin că se ajunsese la câmpul petrolier.
Radu Moraru: Păi asta e informaţie. Cei care au preluat ulterior ceea ce statul român-pe vremea lui Ceauşescu - pregătise pentru exploatare, ăia s-au făcut oameni!
Ioan Talpeş: Ei au fost dirijaţi şi au făcut parte din nişte echipe cărora li s-a oferit o asemenea şansă. Ei au fost cunoscători ai acestei situaţii. Şi nu numai că au fost cunoscători...au acţionat astfel încât se să ajungă la aşa ceva. Numele celor care au profitat vor fi spuse până la urmă...şi trebuie spuse.
Radu Moraru: Bun, recapitulare! Aşadar, statul român o lasă moale de tot şi nu se mai oboseşte să continue demersurile cu statul libian pentru a recupera investiţiile...
Ioan Talpeş: Nu. Libienii au încercat să facă o chestiune care era de acceptat şi firească pentru ei. Domnule, nu vă respectaţi contractul, vă scoatem de pe piaţă!
Radu Moraru: Păi asta spun şi eu. Ai noştri au lăsat-o moale cu totul. Deşi acolo erau bani băgaţi de Ceauşescu, bani mulţi...
Ioan Talpeş: În pofida acestui lucru s-au făcut nişte demersuri din partea Serviciului de Informaţii Externe, a altor oameni din SIE, pentru a se obţine ceva. S-a ajuns la un aranjament - libienii urmau să returneze statului român măcar acea sumă de 80 de milioane, a fost iniţial 120 milioane de dolari...
Radu Moraru: Şi s-a ajuns la acea sumă de 580 milioane de dolari. Acum intervine în scenă – cum să-i spunem - genialul, mirobolantul om de afaceri, mega Dinu Patriciu. Nici dacă absolvea şapte Harvard-uri şi alte şapte mari universităţi nu putea să fie atât de genial. Cu trei milioane de dolari cumpără acţiunile majoritare de la o companie - Rompetrol.
Ioan Talpeş: Nu...s-au împărţit şi acţiunile alea pe procente tot la nişte băieţi deştepţi...
Radu Moraru: Ştiind că statul român are de încasat o creanţă, el a recuperat creanţa de la libieni prin firma Rompetrol... Eu asta nu înţeleg: libienii ce au plătit în contul Rompetrol?
Ioan Talpeş: Ei aveau contractul cu Rompetrolul, pentru ei Rompetrolul era!
Radu Moraru: Am înţeles, foarte interesant! Trebuie văzut ce regim i-a vândut lui Dinu Patriciu cu doar câteva milioane o puşculiţă plină de bani. Totuşi, să cumperi cu trei milioane... 80 de milioane!
Ioan Talpeş: Ce trebuie să învăţăm din treaba asta: milioanele acelea nu erau ale noastre. Noi nu vorbim aici doar aşa că vrem să ne luăm de Patriciu, alea se contorizează în paguba cetăţeanului român.
Radu Moraru: Totuşi, trebuie să spunem că genialul şi marele om de afaceri a reuşit să cumpere cu trei milioane: nu doar Rompetrol cu toate spaţiile pe care le avea, cu toate activele şi oamenii de acolo, creanţa etc., dar a cumpărat şi Petromidia cu 3 milioane! Fiind un om foarte econom... i-au rămas şi vreo 20 milioane de dolari. Profit! Asta după ce a cumpărat cu 3 milioane!
Ioan Talpeş: Chiar a început să facă investiţii la Petromidia!
Radu Moraru: Am înţeles, deci a avut bani şi de investiţii. Un om gospodar! Însă, ajungem mai departe. A preluat datoriile pe care, la un moment dat, guvernul Năstase acceptă ca aceste datorii în valoare de...
Ioan Talpeş: Aproape 600 milioane de dolari...
Radu Moraru: Guvernul Năstase ce-i spune lui Patriciu?! Domnule, îţi dau o perioadă de graţie; să nu plăteşti aceşti bani până în 2010.
Ioan Talpeş: Până în 20 septembrie 2010
Radu Moraru: Dacă nu îmi dai aceşti bani, adică 600 milioane de dolari, până pe 20 septembrie 2010...
Ioan Talpeş: S-a acceptat acolo, mi se pare, o dobândă bancară de 7%...
Radu Moraru: Dar nu s-au băgat penalităţi, taxe, impozite... dumneavoastră susţineţi că sediul este în Olanda.
Ioan Talpeş: Categoric, nu erau pentru o firmă românească.
Radu Moraru: Dacă Petromidia nu dă aceşti bani - atenţie, între timp s-a vândut, ajungem şi la acel episod ciudat - ce se întâmpla? Statul român primea acţiuni la Petromidia!
Ioan Talpeş: Da, se transformau în acţiuni. Se ţinea cont de capitalul existent şi de valoarea acţiunilor pe piaţă în anul de graţie 2010. Aici trebuie adusă încă o completare. Unde s-a comis ilegalitatea pe care a comis-o, de fapt, guvernului Năstase. Nimeni n-a vrut să ia în discuţie această chestiune. Guvernul Năstase se putea referi la impozitele pe care nu le-a plătit Petromidia, respectiv cei care au administrat: taxe, TVA etc. În afară de asta, tot în suma respectivă au fost trecute aproape 280 milioane de dolari care reprezentau accizele. Accizele nu aparţineau statului, ele trebuia direcţionate – în conformitate cu legile existente la acea dată, îmi imaginez că şi la ora actuală - spre repararea drumurilor şi spre anumite categorii defavorizate. Din acest motiv fuseseră introduse accizele, aveau destinaţie prestabilită.
Radu Moraru: Practic, datoria asta de 600 milioane de dolari conţine şi acele 280 milioane pentru accize. De fapt, Rompetrol era doar un colector?
Ioan Talpeş: Sigur că da! Lunar el era obligat să verse toţi banii pe care i-a colectat. Cum s-a ajuns să se aprobe aşa ceva este iar de domeniul SF... Ei, cu toate asta s-a aprobat.
Radu Moraru: Aici s-a întâmplat ceva! Care e valoarea de piaţă a Petromidia? Dacă valoarea de piaţă a Petromidia este astăzi de 600 milioane de dolari, dacă Patriciu nu dă aceşti bani în 2010, practic toată Petromidia trebuie să revină statului român. Cu 100% din acţiuni.
Ioan Talpeş: Dumneavoastră aţi punctat o chestiune foarte interesantă: dacă Patriciu nu dă banii! Or, Petromidia este la KazMunaiGaz…deci care este garanţia statului român? Pentru că, atunci când s-au semnat toate actele…nu s-a dat domnului Patriciu nimic! Domnul Patriciu are singura obligaţie…naturală: să administreze un miliard şase sute de dolari pe care i-am obţinut de la KazMunaiGaz pe 75% din Petromidia, nu!?
Radu Moraru: Păi… nu sunt banii lui Patriciu?
Ioan Talpeş: De asta şi spun ...să administreze banii pe care i-a obţinut printr-o translatare de proprietate de la statul român la Kazahstan! El nu are nicio obligaţie faţă de statul român. Aici e problema: statul român era obligat să intervină atunci când s-a produs acest act. Să intervină şi să spună : Ce faci? Vinzi ceva care îmi aparţine şi mie?
Radu Moraru: De ce să-i aparţină şi statului?
Ioan Talpeş: Cum să nu-i aparţină… atâta vreme cât există acea datorie!
(Va urma)
Printează
Trimite prin Email
Trimite pe Y!m
Salvează