Din foste adevăruri viitoare (III)
...de IOAN TALPEŞ
I.
Este – şi va rămâne, se pare, încă mult timp, în mod sigur – celebră expresia unuia dintre regii României, solitar ctitor de germană monarhie în spaţiu valah, continuu contestat de supuşi contemporani, bântuiţi de spirit exploziv de Orient, cuprins în braţe de deşert liber şi cotropitor de orice spaţiu şi sistem:
M-am săturat, dom’le, de băieţi inteligenţi şi educaţi.
Vreau caracter, dom’le !
Măcar vreo două-trei persoane care să aibă în afară de inteligenţă şi talent, şi câteva grame de caracter.
II.
Mă preocupă gândul - chiar dacă acum nu prea concret - cum vom reuşi cu toţii, noi cei care ne-am complăcut în a ne numi români, să dăm seamă la urmaşii direcţi, nu atât la copii, cât la nepoţi.
Ce am făcut şi cum am reuşit să consumăm, până la desfigurare, a noastră ţară de români.
Doar nefiinţa noastră îi va mai linişti pe ei. Dar pe noi?
III.
Tragedia românilor – termen consumat în forme de mizericordioasă comedioară, individual bocită în expresii retehnologizate metafizic, în proiect de OK şi HEY, COOL şi MAY – vine, în primul şi mai întâiul rând, din tentaţia de a nu-şi asuma istoria.
Sabotarea istoriei, refuzul istoriei şi – în final – suprimarea istoriei se constituie în caracteristicile unei societăţi perpetuu adolescentine, incapabilă să-şi impună maturitatea şi să-şi configureze înţelepciunea.
Ioan Talpeş
Printează
Trimite prin Email
Trimite pe Y!m
Salvează