NAVIGARE
CURS VALUTAR
dsl

Mistere

Profeţii SF devenite realitate

...de Mădălina Firănescu

Profeţii SF devenite realitate
« Imaginea 1 din 1 »

Probabil că, fără imaginaţia unor maeştri ai literaturii de anticipaţie – de la Jules Verne la recent dispărutul Arthr C. Clarke- ştiinţa ar fi progresat mult mai încet şi multe dintre cuceririle tehnologice de astăzi ar fi rămas neînfăptuite. Căci dincolo de talentul scriitoricesc incontestabil, oameni precum Verne, Clarke, Asimov sau H.G. Welles au impulsionat progresul omenirii, făcând ca visele să pară mai uşor de atins.
* De la renaşterea dinozaurilor la…liftul spaţial
Zilele trecute, pleca dintre noi, la 90 de ani, celebrul scriitor britanic Arthur C. Clarke, autorul a peste 100 de romane şi nuvele, între care şi “Santinela”, după care s-a făcut filmul “2001- Odiseea spaţială”, răsplătit cu un Oscar. Clarke a lăsat în urmă însă nu doar literatură SF, ci şi o serie de idei îndrăzneţe. De pildă, în 1945, el prevedea apariţia sateliţilor de comunicaţii, eveniment care avea să se întâmple abia peste 25 de ani! Tot pe atunci, susţinea că omul va păşi pe Lună, nefiind luat în serios.„El prezicea că omul va ajunge pe Lună până în 1970, eu spuneam că până în 1980. Şi a avut dreptate“, relata astronomul Patrick Moore pentru „Times“. Arthur C. Clarke a mai imaginat în scrierile sale navete spaţiale, computere şi reţele de comunicaţii foarte apropiate de ceea ce avea să ne ofere realitatea. E drept, prolificul autor SF studiase matematica şi fizica la renumitul King's College din Londra şi semna şi lucrări ştiinţifice, nu doar de ficţiune. Iar în paralel cu scrisul, el a lucrat la Centrul pentru Tehnologie Modernă din apropiere de capital Sri Lankăi, Colombo, centru care-i poartă numele. Vizionarismul său i-a adus, pe lângă celebritate şi numeroase distincţii literare, o propunere la Premiul Nobel pentru Pace. Dintre “profeţiile” britanicului, multe par şi astăzi utopice, aşa cum e, bunăoară, dispariţia banilor tradiţionali, până în 2016, şi înlocuirea lor cu un sistem de plată “megawatt/oră”. Arthur C. Clarke şi-a mai imaginat crearea unui lift spaţial, readucerea la viaţă a dinozaurilor (prin folosirea ADN-ului), stocarea inteligenţei umane pe computer, recurgerea masivă la criogenie în speranţa resuscitării ulterioare şi chiar plecarea prinţului Harry al Marii Britanii în spaţiu (până în 2013). Scriitorul a mai prevăzut o misiune spaţială umană pe Marte, în 2021, debutul explorării stelare în 2095 – graţie utilizării energiei atomice pentru propulsia navelor- şi a propus înfiinţarea unei “santinele” în Cosmos, care să avertizeze pământenii în legătură cu pericolul apropierii unui asteroid.
* Arthur C. Clarke şi misterioasa teoremă Fermat
În ultimii ani, Clarke s-a preocupat în scrierile sale de destinul omului în epoca expediţiilor spaţiale. Din păcate, viziunea sa în acest sens nu era prea optimistă, autorul fiind convins că Terra va deveni nelocuibilă, în câteva decenii. De altfel, în romanul "3001: ultima odisee", publicat în 1998, inteligenţa umană supravieţuieşte numai în Cosmos, în vreme ce lumea pământeană distrusă de catastrofe climatice mai e populată doar de forme primitive de viaţă. Nu era prima oară când Clarke îşi pierdea optimismul cu care-şi cucerise publicul cititor. În 1953, el imagina în nuvela "Childhood's End" un scenariu de coşmar devenit realitate de Crăciunul din 2004: un tsunami ultra-distrugător. Pasiunea (sub)acvatică a fost de altfel unul din argumentele mutării sale, în 1956, în Sri Lanka. În 1979, Clarke a lansat în romanul "The Fountains of Paradise" ideea unui ascensor care să lege Pământul de o staţie spaţială. Cel din urmăl roman, scris în colaborare cu americanul Frederik Pohl şi care urmează să fie publicat anul acesta, se numeşte “Ultima teoremă” şi tratează marea teoremă a lui Fermat, enunţată în 1637, dar a cărei demonstraţie completă a dat mari bătăi de cap savanţilor. La mijlocul secolului XIX, Academia Franceză a instituit un premiu de 3000 franci pentru această misiune, pentru ca, în 1908, şi magnatul german Paul Wolfskehl să ridice miza la 100.000 de mărci. Abia în septembrie 1994, matematicianul englez Andrew Wiles a dat demonstraţia completă a teoremei, după ce, în 1993, propusese o altă variantă, care se dovedise greşită.
* Suntem la un pas de “Maşina timpului”
Considerat un Jules Verne modern, Arthur C. Clarke nu a făcut niciodată un secret din admiraţia sa pentru originalul scriitor francez, ca şi pentru inventatorul “Maşinii timpului” şi al “Războiului lumilor”, H.G. Wells. Fără ei, a subliniat Clarke, n-ar fi existat niciodată expediţii umane în Cosmos. Şi asta nu pentru că omenirii îi lipsea curajul, ci…imaginaţia. H.G. Wells este astăzi mai actual ca oricând, după ce mari laboratoare de fizică din lume s-au pus pe studiat posibilitatea călătoriei în timp. Se speră deja că proiectul de 10 miliarde de dolari, pus la cale de Irina Arefieva şi Igor Volovich, în cadrul Centrului European de Cercetare Nucleară (CERN) de lângă Geneva, se va dovedi viabil în câteva luni. Punerea în funcţiune a celui mai mare accelerator de particule construit vreodată, LHC (Large Hadron Collider), ar trebui să creeze minuscule "găuri de vierme" în spaţiu-timp, cu dimensiuni de ordinul atomilor, insuficiente pentru a permite trecerea unei persoane, dar de ajuns pentru deplasarea unor particule în trecut sau viitor. Ceea ce ar reprezenta primul pas spre…maşina timpului, imaginată de vizionarul H.G.Wells, cel care a anticipat şi internetul sau războiul nuclear.
* Au şi roboţii legile lor
Un alt celebru scriitor care şi-a devansat epoca a fost Isaac Asimov. El însuşi declara, în septembrie 1973, că oamenii îl vor ţine minte pentru “Trilogia Fundaţiei” (despre căderea şi renaşterea unui vast imperiu interstelar, într-un univers din viitor) şi pentru Cele Trei Legi ale Roboticii. Acestea din urmă reprezintă un set de reguli de etică pentru roboţi şi maşini inteligente, care aveau să influenţeze profund alţi scriitori şi chiar oameni de ştiinţă. În povestirile lui Asimov, societatea anului 2035 se conduce după următoarele trei legi: 1. Un robot nu are voie să rănească o fiinţă umană sau, prin abţinere, să permită aceasta; 2. Un robot trebuie să se supună ordinelor date de fiinţele umane, cu excepţia acelora care ar intra în conflict cu prima lege; 3. Un robot trebuie să îşi protejeze propria integritate atâta timp cât o asemenea acţiune nu contravine primeia sau celei de-a doua legi. Până să vedem însă înfăptuită “profeţia” lui Asimov, să mai notăm că faimosul scriitor a introdus în cărţile ale şi concepte deja tangente cu ştiinţa, precum psihoistoria sau saltul în hiperspaţiu.
* Aselenizarea, “ghicită” cu un secol înainte
“Un vizionar prost înţeles”, aşa l-a descris în 2002 prestigioasa publicaţie “Scientific American” pe prolificul autor francez Jules Verne, considerat unul din părinţii literaturii de anticipaţie. Interesul său pentru ştiinţă şi faptul că a abordat în romanele sale teme care vor fi concretizate peste mulţi ani (călătoria pe Lună, voiajul sub apă etc) îi certifică lui Verne statutul de vizionar. De pildă, la vremea când el scria "O călătorie spre centrul Pământului", în1864, se ştia foarte puţin despre alcătuirea planetei noastre. Or, ca şi în cazul expediţiilor selenare ori subacvatice, nici ele posibile pe atunci, extraordinara intuiţie a lui Jules Verne a făcut puţină lumină, chiar dacă previziunile sale nu au fost întotdeauna exacte. Şi totuşi, în “romanul “De la Pământ la Lună” (1865), Jules Verne a anticipat aproape perfect distanţa Pământ-Lună (cu o eroare de 3,45metri), a calculat corect viteza necesară pentru desprinderea de Terra, dar nu a nimerit vehiculul potrivit acestui voiaj, căci “ghiuleaua” trimisă de el spre Lună, propulsată de un tun, n-ar rezista forţei inerţiei, care i-ar turti şi cei trei ocupanţi prevăzuţi de scriitor (tot atâtia câţi a avut şi Apollo 11, în 1969!). Coincidenţele ştiinţifico-literare merg însă mai departe, căci “obuzul” lui Verne avea 5347 kg (Apollo – 5621 kg), era lansată din Florida, nu departe de Cape Canaveral (de unde pleacă misiunile spaţiale moderne) şi revenea pe Pământ la 5 km (!!) de locul unde a amerizat Apollo 11 la întoarcerea de pe Lună. “Ceea ce un om este capabil să imagineze, alţi oameni se vor dovedi capabili să realizeze”, spunea Jules Verne, a cărui imaginaţie inegalabilă a influenţat fără doar şi poate progresul tehnologic, făcând să se vorbească despre “intuiţiile care generează realitatea”. “Toţi suntem, într-un fel sau altul, copiii lui Jules Verne”, avea să conchidă un alt maestru al genului SF, Ray Bradbury.
* Una din ipotezele lansate de Jules Verne avea să le dea bătăi de cap multor savanţi. În romanul “De la Pământ la Lună”, apare un obiect care trece pe lângă vehiculul spaţial, obiect pe care unii s-au grăbit să-l interpreteze ca fiind…al doilea satelit al Păântului. Ideea nu era chiar nouă, fiind prezentată în 1846 de Frederic Petit, director al Observatorului din Toulouse, care-i calculase chiar şi orbita şi viteza de deplasare. Calcule ulterioare, făcute de cercetători reputaţi, au arătat însă că obiectul pomenit de Verne ar fi trebuit să se mişte retrograd sau s-ar fi aflat în eclipsă, deci ar fi fost invizibil.
Alţi oameni de ştiinţă au avansat ideea că satelitul Kleinchen (micuţul) ar fi putut fi un meteorit.

Articole din aceeaşi categorie:

Articole de acelaşi autor:


Inregistrare domenii